Încercând să controlez vehiculele înaripate ale memoriei mele în virajele sentimentale spre amintirea poetului Geo Dumitrescu, inevitabilul se produce și ele aterizează pe o hârtie îngălbenită de vreme a cărei lectură proiectează un element biografic semnificativ:

Sărumâna, madame Arsenescu,

Vă trimit „poșta” și niște mse pt. tov. Dragoș. Deasemeni, vă rog să-i dați lui Dimisianu plicul alăturat. (Abuzez, cum se vede, de drăgălășenia dv. – proverbială! – dar sunt nevoit s-o fac, deoarece, pentru o săptămână – zece zile, mă aflu în păstrare la un spital pt. „reparații capitale”).

Nrele. 39 și 40 sunt semnate Geo Dtr, și cu programarea obișnuită (fiind primul și al doilea din luna oct.). Pentru celelalte, voi lămuri când ies.

Până atunci, adânci mulțumiri și toate urările de bine, GDumitrescu*

Distinsul scriitor Nicolae Dragoș – unul dintre personajele citate – a avut amabilitatea de a-mi descifra tainele acestei scrisori, adresate secretarei de la revista „Luceafărul”, Neli Arsenescu, fosta secretară a lui Zaharia Stancu la „Gazeta Literară”, expediate în perioada în care Geo Dumitrescu semna conștiincios rubrica Poșta Redacției (pe care anterior o ținuse la „Flacăra”, de unde plecase la „Luceafărul” grație înțelegerii dintre tov. Dragoș și Adrian Păunescu) și locuia mai mult la Casa de Creație a Uniunii Scriitorilor de la Cumpătu – Sinaia. Misiva face referire la starea precară de sănătate a acestui om fragil fizic, care toată viaţa a fost bolnav (după cum menționa în treacăt fostul său adjunct de la „România literară” Adrian Păunescu în declarația sa aniversară din Senat din 17 mai 2004), dar neclintit în luptele sale printre care și cea despre care îmi scria pe volumul Libertatea de a trage cu pușca (1946): Domnului George Corbu jr., Această libertate de a trage cu pușca în năravul stupid și ancestral al oamenilor de a se ucide între ei, cu omagiile lui GDumitrescu, sept 2000.

Cred că este momentul să dezvălui acum, după ce mentorul meu Ion Brad ne-a părăsit, poate și pentru o conversație ceva mai lungă cu nenea Geo – așa cum îl numeam amândoi cu vibrantă afecțiune –, că volumul Comorile unui prieten tânăr: George Corbu Junior (2016) a fost conceput ca un amplu demers monografic, dar și ca un persistent omagiu adus, pe de-o parte, de cel care-i fusese ucenic în lucrul scriitoricesc demult, în anii tulburi ai Clujului fericitelor începuturi, iar, pe de altă parte, de cel ce avea să-i fie discipol împrumutat și sprijin loial până la sfârșitul vieții.

Am avut șansa de a-l cunoaște pe impenitentul experimentator de șindrile datorită lui Ion Brad, care m-a luat de mână și m-a dus să primesc dedicații sau pentru a-mi vinde scrisori și documente de viu interes literar, așa cum mărturisește în volumul de memorii Dincoace de munți (2008). Cu o privire iscoditoare, radiind inteligență, mai degrabă taciturn, oricând pregătit să dea replici tăioase, polemist redutabil, dar și încântător zeflemist – causeur, băiatu-ăla care vrusese să mă publice în efemera lui revistă Albatros – după cum mărturisea Marin Preda în volumul Viața ca o pradă (1977) –, nonconformistul și insurgentul adolescent teribil, acum în vârstă, al literaturii noastre.

Ion Brad redă impresionant momentul tensionat în care, în urma unui telefon disperat către mine, am plecat amândoi de urgență spre locuința sa din strada Roma, unde cei ce își redobândiseră casa grăbeau sfârșitul vechiului imobil: Ba mai mult, într-o dimineață l-a alertat telefonic pe junele nostru amic bibliofil, care la rândul său a venit urgent cu mașina să mă ia și pe mine pentru a-l salva pe „nenea Geo” de proprietarii vechii case care trimiseseră excavatoarele și începuseră demolarea acoperișului, fără nici o considerație sau milă față de „celebrul chiriaș” de la parter. O scenă teribilă, greu de descris.

Nu pot să uit emoția care mă cuprindea când, după câte o perioadă mai aglomerată în care nu reușeam nici măcar să-i dau un telefon, mama mă anunța alert: Vino repede la telefon, te caută nenea Geo, spune că i s-au terminat antibioticele, iar apoi vocea lui inconfundabilă, păstrând sechelele unei afecţiuni insidioase în zona corzilor vocale care îi inoculase o mare teamă de a nu răci, cu preambulul: Ce faci dom’le, nu mai vii odată după cărțile alea?

Ajungând aici, trebuie să relatez un fapt neobișnuit în experiența mea de bibliofil: niciodată nu mi s-a întâmplat să îmi scrie o dedicație pe loc, ci întotdeauna îi lăsam cărțile și când ne revedeam apărea cu un teanc de bilețele scrise mărunt și, într-o liniște solemnă, în care nimeni nu scotea niciun cuvânt, mi le transcria ordonat, cu litere foarte mici, dar perfect lizibile. De aceea, cred că majoritatea dedicațiilor pe care mi le-a oferit sunt datate doar cu luna și anul. Socotesc aceste mărturii rodul unui proces reflexiv, creator, intens cumpănit și regret profund că nu i le-am cerut… poate din sfială sau dorința de a începe cât mai repede conversația despre personalitățile ce i-au ieșit în cale în îndelungata sa călătorie prin împărăția literelor.

Stilul său caustico-ironic era fascinant și-l însoțea în cele mai obișnuite convorbiri, un exemplu fiind cel în care, cu bucuria copilărească și provocatoare a descoperirii, l-am întrebat dacă mai știe că i-a dat o dedicație lui Marin Preda pe primul său volum, Aritmetică, apărut în colecția Albatros în 1941, tipărit în 300 de exemplare și semnat cu pseudonimul Felix Anadam. Așa întrebare, așa răspuns: Eu nu mai știu bine ce am făcut ieri, iar tu mă întrebi ce am făcut acum 60 de ani?

Tot în Viața ca o pradă, carte pe ale cărei alei spiritul lui nenea Geo se preumblă nestingherit urmărit de fiorul recunoștinței autorului pentru sprijinirea începuturilor sale literare, se află următoarea observație despre această plachetă: Era el însuși poet, scosese sau avea să scoată curând un volum de versuri, „Aritmetică”, versuri admirabile, parcă noi pentru mine, ironice, și de o claritate scăpărătoare. Într-adevăr, admirabile aceste versuri din poezia care dă titlul volumului:

O zi și cu una fac două clipe, cimitirul viselor crește; numai trecutul te ispitește când timpul bate grabnic din aripe. Voi stărui asupra acestui episod revelator, pentru dedicația dată: Lui Marin Preda, această carte de început, cu o mie de speranţe şi cu infinită prietenie, FAnadam. 25/I/942, pentru redirecționarea către mine ce aduce cu sine un certificat de trezorier cultural: Printr-un ciudat (dacă nu chiar emoţionant) capriciu al destinului ei, această cărţulie s-a întors (după un circuit de 60 de ani!...) în mâna care a scris-o şi a dăruit-o („habent sua fata libelli”). Adresantul dedicaţiei, prietenul Marin Preda, nu mai e în această lume, dar mesajul ei îi rămâne fidel, dincolo de timp şi tărâm!... După cum, gândul bun asmuţit acum 60 de ani, se răsfrânge, nu mai puţin, şi asupra celui ce păstrează, cu credinţă şi bravură, mărturia grafică a acestui mesaj, tânărul prieten George Corbu Junior. 18 april, 2002. G. Dumitrescu, dar și pentru a reflecta pe marginea unor caracterizări eliptice scrise de Marin Preda pe prima și ultima pagină: un om: geo dumitrescu (felix anadam) – marin preda şi De la lucidul şi solitarul meu prieten – Felix Anadam, marin preda, Bucureşti, 25.I.942.

Nu întâmplător, tânărul prieten al lui Geo Dumitrescu din această dedicație scrisă în 2002 migrează în titlul volumului din 2016 al lui Ion Brad, pomenit mai sus, în care figura lucidului și solitarului Geo Dumitrescu domină prima jumătate, într-o călătorie poliedrală și miraculoasă de mai mulți ani.

Mărturisesc că sensul inițiatic al acestei sintagme, tânărul prieten, mă urmărește de mult timp, de când pasiunea bibliofilă m-a înscris în arcul gravitațional din preajma unor importanți creatori de limbă și literatură română. Lăsând la o parte că și prietenul familiei noastre, filozoful și eseistul Mihai Șora, are un tânăr prieten cu care cutreieră spații virtuale prin dialoguri imaginare și imaginate în volumul Sarea pământului (1978), această entitate poate sugera și funcția nu îndeajuns evidențiată a bibliofilului, dublat sau nu de componenta de istoric literar, legată de preocupările terestre de salvare și conservare a unor valori de patrimoniu, așa cum reiese dintr-o scrisoare a lui G.T. Kirileanu către Dan Simonescu publicată de George Corbu Senior în volumul Cartea și biblioteca, Centenar Dan Simonescu, Contribuții la istoria culturii românești (2002): Trebuie să adaog și marea-mi părere de rău că aici la Piatra Neamț îmi lipsește un tânăr prieten [s.n.] înțelegător și iubitor al vechiturilor mele, care să-mi fie de ajutor și mă tem că după moartea mea se vor părădui cele ce-am adunat. Tristă mărturisire, expresie a disperării oricărui om ce a viețuit printre cărți şi manuscrise rare pe care le vede la capăt de linie risipite sau pradă dezinteresului. Căci scrisoarea continuă astfel: Spre mirarea mea, niciun profesor de la liceul local n-a avut curiozitatea să vie să vadă biblioteca mea donată acestui oraș.

Pe lângă disputele cordiale pe care le aveam atunci când mi se părea că pentru anumite documente îmi cere prețuri prea mari (pentru puterile mele materiale, dar modeste în raport cu covârșitoarea lor importanță pentru cultura română, cum ar fi scrisorile de la Tudor Mușatescu sau Constantin Noica), pe care, de altfel, le plăteam întotdeauna, nu înainte însă de a-mi exprima cu candoare mirarea numai și numai pentru a-i asculta perorațiile revoltate, ca ale unui tragedian care își declamă patetic rolul, lui Geo Dumitrescu îi datorez prețuirea seniorială a excelentului memorialist Pericle Martinescu, care i-a cunoscut pe Panait Istrati și Nikos Kazantzakis și a fost în corespondență cu André Malraux și Henri de Montherlant, la care a avut amabilitatea să mă trimită pentru a-mi scrie niște dedicații pe primele sale apariții și de la care păstrez, alături de multe alte cărți pe care le-am achiziționat de la fratele său după ce nenea Geo a plecat în alte lumi, această dovadă a vechii lor relații de amiciție literară pe volumul din 1996 Excursie in Ciclade: Lui Geo Dumitrescu, o mică replică prozaică la excelentele sale „Aventuri lirice”, cu dragoste și prețuire. Pericle Martinescu, 23 Aprilie 1998, La mulţi ani!, transferată către mine cu acest adaos sentimental: Lui George Corbu (junior), colecționar de cărți rare și interesante, mare amator de autografe, pentru îmbogățirea bibliotecii sale, cu asemenea opere de valoare istorică. Cu multă simpatie, prietenie și recunoștință pentru toate atențiile ce mi le acordă. Pericle Martinescu, 8 Ianuarie 2005.

Și cum bibliofilia este o dragoste fără leac ce stimulează continuu resorturile întoarcerii în timp prin revenirea obsesivă a unor imagini, întâlniri și fapte care se înlănțuie de cele mai multe ori într-o logică ce transcende ordinea inteligibilă, inspir fumul dulceag al unor replici scânteietoare date de cel care dresase câinele de lângă pod și printr-un voltaj sinaptic apt să mă petreacă în timp mă revăd acum mulți ani, în apartamentul său de la Nerva Traian uitându-mă la cărțile din bibliotecă sub severa, dar îngăduitoarea supraveghere a amfitrionului care în acest timp conversa molatec, la un pahar de bere, cu magicianul limbii franceze medievale, Romulus Vulpescu. Nu mă pot opri să transcriu cu mare satisfacție una dintre dedicațiile primite de la acesta din urmă în acea perioadă, scrisă cu culorile verde și roșu pe volumul Pajere din 1983, o splendidă ilustrare a conceptului său contradictoriu în termeni bibliofilie pentru toți, dar și a generozității cu care mi-a încurajat călătoria pe tărâmul mirabil al cărții: Colecționarului George Corbu junior – omagiul unui scriitor măgulit că un op mai nașparliu pe care-l semnează este vrednic de-o colecție de carte rară. Romulus Vulpescu, 13 Decembrie 2003. Discuția de mare densitate, despre personaje ca Tașcu Gheorghiu – cel ce știa pe de rost Craii de Curtea Veche sau Oscar Lemnaru – regele calambururilor, s-a translatat șerpuitor, datorită acestor doi apropiați ai săi, în vecinătatea lui Ion Barbu, mai precis asupra exemplarelor de lux ale primei ediții din Joc secund (1930). Fără a mai ține cont de regulile politeții, am intervenit și am rostit apăsat: Am și eu un exemplar de lux, mai precis numărul 30. Afirmația a căzut ca un trăsnet și a făcut să se audă o apăsătoare tăcere, fiindcă iată ce consemna Romulus Vulpescu în preambulul ediției Joc secund (1986) îngrijite de el: Cu toate că pe raftul de elecțiune al bibliotecii am reușit, în ani, să strîng aproape tot ce-a tipărit (și s-a tipărit din și despre) Ion Barbu – volume, plachete, broșuri, prospecte, reviste, ziare – un gol dureros încă mă tulbură: absența unui exemplar zis „de lux” din cele 70 ale ediției princeps. Și am continuat: Parcă dumneavoastră spuneați mai de mult că nu aveți un astfel de exemplar. Nu am nici acum, mi-a răspuns cu un glas stins întrerupt de nenea Geo care a pus energic lucrurile la punct: Nu ți-am spus, dom’le, că tânărul e bibliofil, Brad mi l-a trimis. Sigur că până atunci nu inspiram încredere: cine a mai văzut bibliofil în vârstă de 30 de ani?

Am recompus spațio-temporal această întâlnire pentru că de curând am reascultat în lectura autorului poeziile imprimate pe discul Electrecord din 1981 GEO DUMITRESCU citește din versurile sale, de pe prima copertă privindu-ne gânditor cu mâna stângă la bărbie autorul, iar de pe a doua sclipind o superbă bijuterie stilistică omagială a lui Romulus Vulpescu din care extrag acest gând – sinteză asupra traiectoriei poetice a unui veritabil argonaut pornit în „aventuri lirice” să descopere Lâna de Aur a metaforei: Periplul poetului-în-căutarede-sine, nicidecum lesnicios și festiv, ci presărat cu ispite falacioase și cu momitoare capcane, i-a încercuit fruntea poeziei cu o diademă de riduri înnobilate de înțelepţia învățăturii și i-a lăsat în coastă cicatricea unei lănci din al cărei vârf și-a făcut peniță. Pentru că imaginea coincide cu fotografia de pe coperta a patra a volumului Jurnal de campanie (1974), mai puțin proiecția umbrei, reflexul vizual m-a trimis la un exemplar din această carte, cu o însemnare care surprinde unda seismică ce a forfecat elanurile creatoare ale autorului, dar și afecțiunea lui nenea Geo pentru cel care a descris atât de bine Vraiștea (2004) în care trăim și a tipărit François Villon Opera Omnia, unică la nivel mondial: Lui Vulpică, vechi și iubit prieten de dimineață și de noapte, aceste urme vechi și noi, ale unor bătălii pierdute, pe sub șenilele încântătoarei epoci, cu aceeași dragoste, GDumitrescu, iunie 74. Dar și la o altă mărturie, în care simbolurile dau frisoane, de pe volumul Aventuri lirice (1963), care ilustrează și talentul său de grafician, fiindcă prima inscripție – Aceste discursuri lirice, don Vulpică, din capul locului, cu viteza luminii, se îndreptau și spre inima ta plină de cerneală, de mustăți și de cantități nedefinite de afecte amicale – are forma unei inimi, cuvintele fiind scrise cu culoarea albastră, iar a doua – Ileana are dreptul la minimum ½ din ceeace conferă această preasuavă dedicațiune cu neistovită și invresamblabilă dragoste – înfățișează un trifoi cu patru foi stilizat ce intersectează inima în două locuri (în cheie anatomică fiecare petală reprezentând câte o cameră a inimii și deci un flux afectiv bidirecțional continuu), cuvintele ce-l conturează fiind desenate cu verde și roșu. Din inimă, al cărei centru este dominat de semnătura albastră g.dumitrescu (având și două picături roșii pe g și pe d), pleacă două săgeți paralele albastre care se unesc prin picături roșii, iar data scrisă în culoare verde, decembrie 1963, slujește de sprijin codiței alcătuite din slove roșii a florii**.

De departe însă, cel mai important document din colecția mea, care îl are în centru pe Geo Dumitrescu, este jurnalul de redacție al „Almanahului Literar” de la Cluj, asupra căruia nu voi insista, întrucât i-am consacrat un întreg volum: Un catastif ciudat și personajele sale (2018). De când am realizat reconstituirea zbuciumului frenetic din jurul edificării primei reviste literare românești din Ardealul postbelic, am avut neîncetat sentimentul că din această construcție lipsește ceva, fără a putea spune cu precizie ce anume, ținând cont de rolul de diriguitor jucat de Geo Dumitrescu în teribila horă ideologică, Ciuleandră din care el însuși a ieșit frânt câțiva ani mai târziu. Elocventa mărturisire care închide acest cerc (de care aveam nevoie – ca să-l parafrazez pe nenea Geo), printr-o asumare directă a acțiunilor sub presiunea unui deceniu traumatizant, este cuprinsă într-o dedicație către eminentul critic Dumitru Micu, și el sensibil îndrumător al parcursului meu bibliofil, pe volumul Aventuri lirice din 1963: Lui Dumitru Micu, poetul pierdut în oglinzile Someșului, criticul subțire și temut, – aceste noi tentative de zbor ale unui fost „ștab” crâncen de la Cluj [s.n.], – cu veche prețuire și afecțiune prietenească. GDumitrescu, Dec. 63. Și încă o dovadă a îmblânzirii cuvântului pe Nevoia de cercuri din 1966: Lui Dumitru Micu, niște încercări vechi și noi de a umbri cu lumină lucrurile, scoțându-le de sub porunca nesfârșită a satirei, cu veche dragoste, GDumitrescu, aug. 66, atunci când substanța imaterială a epocii „Almanahului Literar” începea să aibă transparența unui interval semideschis, insuficient însă pentru ca un număr de cinci poeme din volumul de debut să-și poată găsi locul în această culegere.

Cum aproape toți cei evocați s-au cunoscut și apreciat, țin să evidențiez cu mândrie și modesta mea contribuție în regăsirea unora dintre ei pe traseele fabuloase ale dedicației: Domnului Ion Brad, o replică – deasemeni turistico-documentară la excelenta sa carte despre Muntele Athos, cu deosebită considerație Pericle Martinescu, Iulie 2003, cu cromatica tandră: De fapt se dedică Juniorului care mi-a adus această carte, ca ultim exemplar al autorului, pe care îl admirăm amândoi, îmbrățișările lui Ion Brad, octombrie 2003 (ambele dedicații pe volumul Excursie în Ciclade, 1996). Și, fiindcă a venit vorba despre această carte menită clasicității, după cum afirma Șerban Cioculescu, care s-a tipărit înainte de 1989 sub denumirea Muntele catârilor (autorul mărturisind în prefața reeditării din 1996, apărută cu titlul Muntele, că ar fi trebuit să se numească Muntele Sfânt, dar, pentru a trece de zidul redutabil al cenzurii și a putea vorbi despre sfintele lăcașuri românești de la Muntele Athos, s-a oprit asupra primului titlu, un elogiu adus animalelor pe spinarea cărora s-au cărat pietrele cu care s-au clădit mânăstirile, schiturile și colibele de la Sfântul Munte), redau cu satisfacție o apreciere, scrisă pe prima ediție, care ne onorează și pe mine și pe tata: Lui George Corbu-junior, un pelerinaj la Sf. Munte, pe urmele unui Bibliotecar simbolic, în care e cuprins și el și Seniorul, împătimiți de carte și Bibliotecă, cu îmbrățișări întârziate, Ion Brad, 9 Noiembrie 1997.

Menționarea Seniorului care, la rândul lui, l-a cunoscut și s-a bucurat de aprecierea lui Geo Dumitrescu căruia îi scria pe volumul recuperat de mine după moartea acestuia, Corbigrame, volumul I (1995): Maestrului Geo Dumitrescu, un alt fel de artă poetică, la fel de viabilă ca oricare alta, nu?! Cu admirație, prețuire, și cu o amintire, veche, de la România Literară. Gratitudine și omagii, George Corbu. Nou An, Secol și Mileniu, Februarie 2001, îmi dă prilejul să rememorez notele calde ale acestei atenții de pe ediția din 1968 a antologiei Les fleurs du mal. Florile răului de Charles Baudelaire: Domnului George Corbu, același Prezident Baudelaire, „în mărime naturală”, folosit cu chiu cu vai și iscălit pentru un distins coleg, de GDumitrescu, iunie, 2003.

În încheierea acestei prelungi acolade armonice, încă o văpaie de spirit zvârlită către Romulus Vulpescu (pe un alt exemplar din volumul Nevoia de cercuri, 1966), într-un straniu microeseu, psalmodiat parcă pe ritm tremurat de regrete tardive, plin de înțelesuri ascunse, în consonanță cu destinul său ondulat de tăvălugul nemilos al multor bătălii și de un șir de primejdii convergent către gloria sa postumă, dar care confirmă din plin toate virtuțile marelui poet Geo Dumitrescu, maestrul pe care l-am admirat și căruia îi cinstesc memoria, alături de ceilalți deja clasici citați mai sus, cărora am avut onoarea de a le fi ucenic:

Și mă dau nițel mai aproape de mine, împuținând atâta cât „e voie” procentele minciunii, și-ți dăruiesc, dragă Vulpică, începutul și (poate) sfârșitul unui cântec de pitpalac afon cu creștetul jumulit de bagdadia atâtor colivii mărețe, împreună cu o bezea plină de dragoste din prăvălia de porțelanuri…

aug. 66 GDumitrescu

* Transcrierea dedicaţiilor a respectat întru totul grafia originară. Se ştie că Geo Dumitrescu semna întotdeauna cu iniţiala G lipită de nume (Dumitrescu). Acolo unde în dedicaţie un cuvânt sau mai multe sunt subliniate cu o linie, reproducerea s-a făcut prin bolduire.

** Dedicaţie reprodusă pe coperta I.

Publicat în revista Pro Saeculum, nr. 3-4/2020, pp. 138–141 (PDF).