„Dar când patru generații peste moartea mea vor trece, / Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece, / Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin, / Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin, / Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească, / Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească.” (Alexandru Macedonski, 14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920)

Referindu-se la fantezia remarcabilă pe care Alexandru Macedonski o dovedea și în solicitările de a obține de la diverși potentați ai zilei fonduri necesare unor anunțate și iluzorii proiecte editoriale, marele său exeget, Adrian Marino, afirma pe bună dreptate în Viața lui Alexandru Macedonski (1966) că volumele trimise purtau autografe savante, încondeieri adulatorii supreme, ce răsunau adesea în gol. Totuși… există excepții, cum ar fi o dedicație impregnată de afecțiune surprinzând valențele definitorii ale diplomatului Alexandru Djuvara pe care îl întâlnim în numărul din aprilie 1883 al revistei „Literatorul” semnând Al. Gh. Djuvara amplul poem Noaptea de Martie dedicat Poetului Th. Șerbănescu, care începe cu versurile de factură romantică:

– Ași vrea s-o strâng în brațe! Atât e de frumoasă Că-mi plec privirea tristă sub ochiul ei focos, Și cât de albă-i fața – Prin noaptea-ntunecoasă S-ar zice că lucește un astru luminos! Între atâtea mărturii și documente, reunite sub incitantul titlu Facsimile, din 1975 (pe a cărui primă filă inteligentul gazetar devenit, după un stagiu de anticar clandestin, istoric literar, L. Kalustian imprima o undă sentimentală mamei și tatălui meu: Prietenului George Corbu „otrăvit” de nobila pasiune a documentului și Doamnei lui, Paulina, consângeana mea, aceste pagini desuete lângă prețuirea, tandrețea și dragostea lui L. Kalustian. 27 aprilie 1975), descoperim articolul Pictorul Alexandru Djuvara, ce reproduce un memorabil portret al acestuia creionat cu multă sensibilitate de Take Ionescu: Elocința lui Djuvara era elocința unui desăvârșit vizual. Nici un român n-a făurit mai multe și mai neprețuite imagini ca Djuvara. Tot temperamentul lui de artist plastic, care-l dusese în tinerețe la pictură, se dezvoltă în nesfârșite serii de imagini de o culoare și de o frumusețe cu adevărat excepționale. Iar originalitatea talentului său era că această bogăție de imagini nu era miezul, ci numai veșmântul elocinții lui. Imaginile slujeau ideile și ideile erau abundente, clare, rod al unei judecăți sănătoase și al unei vaste erudiții în științele sociale, economice și istorice care sunt temelia însăși a oricărei erudiții politice.

Acum, imaginea proiectată pe pagina de titlu a volumului Excelsior din 1895 (ce se odihnește în liniștea de schit a bibliotecii mele) se dezvăluie deloc hiperbolică, un veritabil corolar: D-lui Alex. Djuvara, ilustrul orator și eminentul publicist, poetul delicat pe care am avut plăcerea să-l cunosc odinioară și pentru care am conservat o sympathie sinceră, spre amintire. A. Macedonski, Clopotarii Noi 72, 1895, Buc.

Veridicitatea celor dăltuite de Macedonski în această inscripție, necunoscută până acum, va fi atestată peste mai mult de un secol și de către strănepotul celui omagiat, Neagu Djuvara (venerabilul istoric care pe cartea Amintiri şi povești mai deocheate, din 2009, avea să-mi scrie: Pentru Dl. George Corbu Jr., marele colecționar, cu cele mai bune gânduri. Neagu Djuvara 15.12.2009), într-un interviu luat de Filip-Lucian Iorga în 2005, publicat în revista „Erasmus”, unde își amintea cu nostalgie despre Alexandru Djuvara, scoțând în evidență exact esențele acestei caracterizări fidele:

Fratele mai mic al bunicului, Alexandru Djuvara, născut în 1858, a fost și mai înzestrat decât el, a făcut și pictură la școala lui Théodore Rousseau, de la Barbizon. I-a cunoscut pe mulți dintre pictorii impresioniști și a fost prieten cu Grigorescu și cu Mirea […]. După ce și-a luat licența în drept, Alexandru s-a apucat de pictură și s-a ridicat deasupra simplului amatorism, lucru pe care îl scrie și Petru Comarnescu. Are câteva tablouri care sunt, din păcate, ținute în pivnițele Muzeului Național de Artă. Când a venit în țară, destul de tânăr, pe la 25-26 de ani, Alexandru s-a implicat imediat în politică, a devenit deputat in 1885, la 27 de ani și a primit câteva luni concediu, pentru a-și termina doctoratul în drept, la Paris. Apoi, a continuat să îndeplinească această demnitate până în martie 1914, când s-a prăpădit destul de tânăr, la 55 de ani. Acest Alexandru Djuvara a fost un foarte bun avocat, ministru de mai multe ori și un foarte bun orator. Unii spun că a fost unul dintre cei mai mari oratori din generația lui, iar I.G. Duca scrie despre el: „Pentru mulți, cel mai mare orator din generația sa” […].

Trebuie spus că a făcut și poezie, mai întâi în jurul cercului lui Macedonski. Alexandru Djuvara a fost chiar Președintele Comitetului Societății Literatorul Brăila (cf. Alexandru Macedonski, Opere, vol. III, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2007).

Pentru că destinul scriitoricesc al poetului Nopților coexistă cu cel al revistei „Literatorul” într-o concentricitate elastică, vom zăbovi asupra sentimentelor sale calde față de V.A. Urechia, cel care fusese, începând cu ianuarie 1883, Președinte de Onoare al Societății Revistei „Literatorul”, dar și unul dintre martori la căsătoria sa cu Anna Rallet-Slătineanu din 24 februarie 1883, fapt pe care aceasta îl rememorează într-un interviu acordat în „Universul Literar” din 10 decembrie 1938 gazetarului curios, sacerdot al anticariatului românesc postbelic și prieten statornic al familiei noastre, Radu A. Sterescu. Aceste făclii afective scânteiază dintr-o scrisoare inedită, izbândă bibliofilă a tinereții mele, posibil adresată Anei, cea de a treia și ultima soție a lui V.A. Urechia:

Chère Madame, Je vous exprime tous mes remerciements pour votre inépuisable bonté et qui m´a toujours été si précieuse. Quant à la gloire dont vous parlez, si gloire il y a, le poète la doit en majeure partie à la délicate Muse qui a inspiré feu V.A. Urechia, le très illustre maître que je regrette tant et dont j’ai voulu garder vivants en ma mémoire les traits mi – animés de bonté mi gentiment caustiques, et le feu des yeux en l’eau grise des eaux du Léthé éteint et sombré.

Car je n’oublierai jamais, Chère Madame, ce que Urechia a été, et ce qu’il a été surtout pour vous, un rayon de soleil tombé dans la vie avec la douceur bleue des bleuets de Mai dans les blès.

De toute façon vous restez ainsi pour moi une fée – presque la fée, la seule!– et pour combien d’autres encore. Ainsi, chère Madame, que vous le vouliez ou non, ce sceptre tant délicat vous appartient de droit, et vous le garderez, car il est à vous et quelques uns nous sommes encore là pour le savoir...

Ma femme me charge de ses meilleurs compliments, et moi, Madame, je vous baise les mains, très respectueusement et suis en toute dévotion.

Votre obéissant, A. Macedonski, 1908, 23 Juin, Bucarest, 14, Rue Popa Rusu.

Suntem îndemnați să facem această supoziție fiindcă la Arhivele Naționale, în fondul Alexandru Macedonski 1812-1941, se află o scrisoare descrisă astfel: Scrisoarea Anei Urechia către Alex. Macedonski în care îi comunică, că a intervenit pe lângă nepotul său în vederea examenului pe care urmează să-l dea un protejat al acestuia (Orig. fr). Faptul că această misivă este datată 20 iunie 1908 (deci anterioară cu trei zile anticipatului răspuns), limba în care este redactată, precum și primul pasaj încărcat de gratitudine al poetului se înscriu în logica evenimentelor, făcând asocierea aproape de necontestat.

Cum Macedonski a fost, după cum scria G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), înconjurat mereu de o ceată de barzi pe care-i laudă regește și care-l venerează ca pe un Buddha, dar și un paria total, definind ceea ce ar reprezenta o personalitate accentuată sau, în termeni matematici, asimptotică, s-a găsit de multe ori în postura de a fi ținta unor epigrame, cum ar fi cea compusă cu mult har de Ion I. Pavelescu, fratele lui Cincinat (acesta coautor împreună cu maestrul al piesei de teatru Saul), și publicată în Epigrame și epitafuri (1925):

MAESTRULUI MACEDONSKI Maestrul recita cu foc Celebrul său „Calvar de foc”! Pe când mai palizi decât varul Discipolii urcau calvarul... Această bijuterie de spirit a fost prilejuită de apariția la Paris în 1906 a romanului Le calvaire de feu, specie de imn frenetic al simțurilor (după cum spunea același G. Călinescu), pe a cărui pagină de gardă a exemplarului aflat sub privirile mele autorul silabisește convențional, mai mult ca sigur către Iorgu Metaxa: Spre sympathică amintire d. G. Metaxa. A. Macedonski, 1906. Iorgu (diminutiv al grecescului Gheorghios) era un avocat fără pasiune, econom și din puținul lui câștig, cuminte administrat, își putea plăti „luxul” de a fi consumator la „Terasă”, în compania mult admirată a scriitorilor, precum îl prezintă Claudia Millian, soția poetului Ion Minulescu, în Cartea mea de aduceri aminte (1973).

Plonjând în accidentatele reliefuri ale epigramei sau vorbind cumva de funie în casa spânzuratului, a existat un schimb de replici rimate între Cincinat Pavelescu și Alexandru Macedonski, un miniduel de o rară incisivitate, impulsul inițial fiind generat de o epigramă caligrafiată de Cincinat pe uluitorul exemplar oferit cu o dedicație somptuoasă datată 11 iunie 1934 Brașov, pictorului Eustațiu Stoenescu și dobândit de la legendarul anticar Alexandru Enescu, exemplar care conține mai mult de cincizeci de intervenții olografe în text (epigrame, corecturi, adăugiri și file manuscris trufate), aceasta fiind o variantă discret diferită (vers 2, pe în loc de în și vers 4, fincă în loc de fiindcă) față de cea publicată în revista „Brașovul Literar” numărul 19-20 din august 1934 în articolul Amintiri literare (vezi mai departe).

Tot aici, autorul descrie cu mult umor ocazia în care i-a adresat maestrului această epigramă, precum și consecințele ei imediate, relevând încă o dată priceperea lui Macedonski de a mângâia strunele sufletești ale celor apropiați, cel mai adesea pentru a putea traversa perioade de acute lipsuri materiale:

După o serată dată în strada Dorobanți la domiciliul maestrului care-și serba onomastica, în ziua de Sf. Alexandru, am fost obligat să improvizez și eu 4 versuri în onoarea sărbătoritului care propusese, în salonul plin de rude nobile și de literați de toate vârstele și categoriile, ca autorul celui mai reușit catren, să fie proclamat prinț al poeților precum, de curând, fusese ales, la Paris, Léon Dierx de un număr mare de scriitori. N-am avut niciodată o natură lingușitoare, așa se și explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate și puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Brașov, pe când alții, mai mlădioși și mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăției și ale gloriei. În seara aceea, în loc să fac maestrului versuri elogioase ca toți ceilalți, i-am făcut o epigramă, mi se pare că a fost chiar întâia mea epigramă. Pe când căutam o inspirație, văd în fundul salonului un dulap de cărți cu două rafturi goale. Ca să nu se observe lipsa cărților vândute, pentru ca invitații să fie bine ospătați, amfitrionul așezase în rafturile goale o colivie, pe care o înveselise, altădată, cântecul unui canar.

Și când mi s-a dat cuvântul, în stupoarea generală, am citit aceste versuri necuviincioase, care au căzut ca o dușe rece peste entuziasmul facil al musafirilor veseli:

Maestrul nostru are o boală: Îi plac sticleții. Dar în dulap, Văd colivia că șade goală Fiindcă sticleții îi are-n cap! A fost un freamăt legitim de indignare. Un scriitor din provincie, înalt și solid, a propus să mă arunce după balcon în stradă. Dar maestrul, om de societate, a aruncat vina pe oboseala mea. Sosisem cu o jumătate de oră înainte de la Sinaia, și venisem pe bicicletă. Epigrama aceasta a avut însă și un epilog. M-am dus a doua zi să-l iau pe tata acasă de la birou. Era inspector general la C.F.R. Birourile tracțiunii se găseau imediat lângă academie, acolo unde s-a instalat biblioteca publică, în Calea Victoriei colț cu Sfinții Voievozi. Era aproape 12. Eram mascat de o bibliotecă turnantă. Maestrul Macedonschi intră. Se duce la biroul tatălui meu și-i spune: „D-le inspector general, nu știți ce mi s-a întâmplat aseară, de ziua mea? Fiul d-tale, Cincinat, m-a dezonorat făcându-mi în fața soacrei mele, d-na Slătineanu și a unei numeroase adunări, o epigramă care m-a zăpăcit așa de mult c-am și uitat că azi la ora 1 am scadența unei polițe de 500 lei care amenință să mi se protesteze”. Tata a înțeles. A sunat pe d. Poenaru, casierul C.F.R., și i-a spus să plătească imediat polița poetului. „Îi făgăduisem fiului meu să-i ofer o bicicletă englezească care costă tocmai 500 lei. L-am pus, maestre, în amendă, și n-o să i–o cumpăr decât la vară”. Eu m-am făcut ghem după bibliotecă și am auzit cum poetul a plecat vesel și mulțumit. Când m-am dus seara, mă iertase și ne-am reluat colaborarea la „Saul”, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Fapt este că – regrete? remușcări? – insultătoarea epigramă n-a fost inclusă de autorul ei în unicul, celebrul său op, Epigrame (1925). Acesta a fost Alexandru Macedonski, declanșatorul unor reflecții amare despre condiția poetului datorate aceluiași Cincinat Pavelescu, extrase din susmenționatele Amintiri literare: Maestrul Macedonschi a fost desigur cel mai mare boem al generației sale [...]. În viață a fost hulit, uitat și nesocotit. După moarte, târziu, gloria a început să-i surâdă. Pentru mai toți poeții, gloria e o floare târzie care nu înflorește decât pe morminte.

Publicat în revista Pro Saeculum, nr. 7-8/2020, pp. 116–119 (PDF).